Dat fiind faptul că cele peste 200 de ţări ale lumii sunt foarte diferite din mai multe puncte de vedere, ele trebuie grupate sau clasificate după anumite criterii, cum ar fi nivelul de dezvoltare economică, aşezarea geografică, mărimea teritoriului şi numărul populaţiei, gradul de asigurare cu resurse naturale, structura de stat şi diviziunea teritorial-administrativă etc.
Cea mai importantă grupare a ţărilor lumii este în baza nivelului lor de dezvoltare economică, o astfel de clasificare permite de a evalua locul şi importanţa grupelor mari şi a unor ţâri aparte în economia mondială.
Nivelul de dezvoltare economică a unor ţări poate fi examinat şi determinat după un întreg complex de indici economici şi sociali:
produsul naţional brut (P.N.B.) ori
produsul intern brut (P.I.B.), venitul naţional, producţia industrială şi agricolă, producţia unor ramuri industriale şi agricole aparte (toate raportate şi la locuitori). O importanţă mare o are şi determinarea ponderii în produsul brut mondial, în producţia industrială şi agricolă mondială globală şi a unor ramuri aparte, în comerţul mondial. Nivelul de dezvoltare economică mai este determinat şi de structura economiei şi a unor ramuri aparte ale ei, volumul şi structura comerţului exterior, nivelul de dotare a ramurilor economiei cu tehnică şi tehnologii moderne, asortimentul şi calitatea producţiei. Indici importanţi pentru examinarea nivelului de dezvoltare economică sunt, de asemenea: caracterul sistemului naţional de învăţământ, nivelul de şcolarizare a populaţiei şi de pregătire a cadrelor de specialişti de înaltă calificare pentru economia naţională, repartiţia pe ramuri ale economiei a forţei de muncă (în industrie, agricultură, construcţii, transporturi, sfera de deservire), nivelul de trai al populaţiei, durata medie a vieţii etc.
După
nivelul de dezvoltare economică se deosebesc convenţional trei grupe mari de state: ţările puternic dezvoltate şi înalt industrializate, ţările cu nivel mediu de dezvoltare şi industrializare, ţările în curs de dezvoltare.
I. Ţările puternic dezvoltate şi înalt industrializate
Ţările puternic dezvoltate şi înalt industrializate. Această grupă poate fi divizată în trei subgrupe:
a)
Principalele ţări industrializate ale lumii — grupul celor 7 (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada). Acestor state le revine cea mai mare parte din producţia de mărfuri industriale şi agricole şi a exportului lor pe piaţa mondială, ele sunt principalii furnizori de capital, tehnologii, idei științifice, specialişti de înaltă calificare, semen. Industria şi agricultura poartă un caracter înalt intensiv şi universal, sunt poliramificate, dotate cu cele mai perfecte tehnologii. Ele dispun de cea mai dezvoltată şi eficienta infrastructură industrială şi socială. Aceste state determină nivelurile şi ritmurile de dezvoltare ale progresului tehnic şi ale economiei mondiale în ansamblu.
b)
Ţările mici înalt industrializate din Europa — e vorba de ţările Europei de Nord şi Centrale (cu excepţia celor din prima subgrupă). Ele se aseamănă cu statele din prima subgrupă prin gradul înalt de industrializare, de înzestrare tehnică a economiei, prin eficienţa înaltă a producţiei etc. Se deosebesc de grupul celor 7 prin numărul mai mic al populaţiei, volumul mai redus de mărfuri Industriale şi agricole produse, printr-o specializare mai îngustă a economiei, volum mai redus al comerţului exterior. În economia lor, un rol important îi revine capitalului din ţările primei subgrupe, fiind totodată şi ele exportatori de capital, dar în volum mai redus. Aceste state depind mai mult di piaţa externă, decât subgrupa precedentă.
c)
Ţările recent industrializate. La această grupă se referă, în primul rând, 4 ţări din Asia — Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong (de la 1 iulie 1997 a trecut sub jurisdicția Chinei) şi Singapore. În ultimele decenii aceste state au reuşit să atingă un nivel înalt de industrializare şi de înzestrare a economiei cu cele mai noi tehnologii, ceea ce le-a permis să iasă pe piaţa mondială cu mari cantităţi de mărfuri industriale de înaltă calitate, majoritatea lor fiind comercializate în țările înalt industrializate (computere, aparataj de telecomunicaţii, tehnică video şi audio, aparate optice, automobile, vase maritime etc.). La dezvoltarea rapidă a acestor state au contribuit un complex de factori, inclusiv: situaţia geografică favorabilă — aflarea lor la intersecţia căilor maritime comerciale de importanţă mondială; prezenta forţei de muncă ieftine de înaltă calificare; apariţia în aceste ţări după cel de-al doilea război mondial a unor centre financiare de importantă mondială (Hong Kong, Singapore); investiţiile de capital şi livrările de tehnologii de vârf din Japonia, S.U.A., Germania şi alte state dezvoltate. Actualmente cota exportului din unele dintre aceste ţări o de¬păşeşte pe cea a Australiei, Chinei, Spaniei ori Suediei. De aceste 4 state se apropie unele ţări bogate în petrol (Arabia Saudita, Kuwait, Emiratele Arabe Unite), de ase¬menea Brazilia, Mexic, Argentina.
II. Ţările cu nivel mediu de dezvoltare economică şi industrializare
Ţările cu nivel mediu de dezvoltare economică şi industrializare. în această categorie de state distingem două subgrupe — ţările cu economie de piaţă şi țările cu economie în tranziţie.
a)
Ţările cu economie de piaţă sunt: Spania, Grecia, Portugalia, Turcia, Republica Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Israel. Toate aceste state sunt industrial-agrare, cu structură şi nivel tehnic diferit de utilare a industriei, agriculturii, transporturilor şi sferei de deservire.
Agricultura deţine în, aceste ţări o cotă-parte mai însemnată decât în statele puternic industrializate. În structura industriei o pondere înaltă au ramurile industriei extractive şi de producere a utilajelor pentru ea, mai slab fiind prezentate ramurile industriale de vârf. în structura exporturilor o pondere mare au materiile prime.
b)
Ţările cu economie în tranziţie (fostele state socialiste din Europa, ţările din fosta U.R.S.S. şi China). Aceste state întreprind măsuri de trecere de la economia centralizată şi planificată de tip socialist la economia de piaţă. Aici are loc privatizarea unităţilor industriala agricole, de transport, a sferei de deservire şi integrarea treptată a acestor ţări în piaţa liberă. Etapa de tranziţie este însoţită de o profundă criză economică. Din trecut au fost moştenite ramuri industriale orientate spre folosirea
unor mari cantităţi de materii prime, combustibil, energie electrică. Se folosesc pe larg tehnologiile depăşite şi, ca rezultat, majoritatea mărfurilor industriale şi agricole nu pot concura pe piaţa mondială. Vechimea utilajelor industriale în aceste state depăşeşte 25—30 de ani, iar în unele cazuri sunt folosite echipamente industriale de până la cel de-al doilea război mondial (în ţările înalt industrializate, bunăoară, vechimea utilajelor industriale nu întrece 8—12 ani).
III. Ţările în curs de dezvoltare
Ţările în curs de dezvoltare. Din acest grup fac parte fostele colonii şi țări dependente din America Latină, Asia, Africa şi Oceania.
Grupa ţărilor în curs de dezvoltare este cea mai mare şi mai pestriţă. Se deosebesc o serie de state cu un nivel economic mai avansat şi care, după unele criterii, se apropie tot mai mult de ţările dezvoltate (Brazilia, Mexic, Argentina, Chile, Egipt, Maroc» Pakistan etc.), unde există un nivel relativ înalt de industrializare. Pe de altă parte, există un număr mare de ţâri (circa 47) cu cel mai scăzut nivel de dezvoltare economică. Acestea sunt majoritatea ţărilor din Africa Tropicală (Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan, Etiopia, Somalia etc.), din America Centrală (Nicaragua, Honduras, Salvador, Guatemala, Grenada etc.). În structura economiei acestor state rolul principal 11 are agricultura cu un caracter primitiv.
La etapa actuală este important de a clasifica ţările lumii după criteriul
apartenenţei lor la economia de piaţă. Pornind de la acest criteriu, se evidenţiază trei grupe mari de state:
I. Ţările cu economie de piaţă.
Această grupă nu este omogenă şi se împarte în trei subgrupe:
a) ţările înalt integrate în economia de piaţă. La ele se referă toate ţările înalt industrializate şi cu nivel mediu de industrializare (cu excepţia fostelor ţâri socialiste, statelor din fosta U.R.S.S. şi Chinei);
b) ţările cu nivel mediu de integrare în economia de piaţă. Din ele fac parte statele în curs de dezvoltare cu un nivel mai înalt de dezvoltare a economiei (Egipt, Maroc, Tunisia, Algeria, Pakistan, Peru, Venezuela, Columbia etc);
c) ţările slab integrate în economia de piaţă (cele circa 47 de ţări agrare subdezvoltate din Africa, America Latină, Asia şi Oceania).
II. Ţările cu economie în tranziţie
Ţările cu economie în tranziţie (fostele ţări socialiste din Europa şi statele din fosta U.R.S.S.). în aceste ţări au loc reforme economice, care marchează trecerea la economia de piaţă liberă. Ele prevăd privatizarea unităţilor industriale, agricole, a obiectivelor sferei de deservire, integrarea în structurile economice internaţionale, extinderea legăturilor comerciale cu ţările dezvoltate ale economiei de piaţă etc.
III. Ţările cu economie planificată
Ţările cu economie planificată (ţările socialiste). Un grup nu prea mare de state îşi mai păstrează deocamdată orientarea socialistă (China, Mongolia, Vietnam, Coreea de Nord şi Cuba). E de menţionat că regimurile totalitare şi rolul absolut de conducere al Partidului Comunist s-au păstrat în numai două dintre ele — Cuba şi Coreea de Nord. în aceste state nimic nu s-a schimbat din trecutul socialist. în China, Mongolia şi Vietnam au avut loc unele transformări economice şi politice, orientate spre democratizare şi dezvoltarea economică. Astfel, în China, deşi Partidul Comunist a rămas la conducerea ţării, începând cu anul 1978 el a renunţat la metodele vechi de dictatură şi a desfăşurat o serie de reforme economice importante în industrie, agricultură, comerţ. Acestea au contribuit la sporirea radicală a producţiei de mărfuri industriale şi de produse alimentare, dând un imbold dezvoltării în continuare a economiei. Au fost create zone economice libere, unde participă activ capitalul străin. Aici se desfăşoară mari construcţii industriale ce vor da posibilitate de a integra tot mai mult economia ţării respective în economia internaţională.
Pornind de la alte criterii, ţările lumii mai pot fi clasificate în felul următor:
După
aşezarea geografică se deosebesc:
a)
ţări intracontinentale (Elveţia, Austria, Cehia, Ungaria, Republica Moldova, Belarus, Kazahstan, Ciad, Niger, Paraguay etc);
b)
ţări maritime, inclusiv insulare şi peninsulare (marea majoritate a ţărilor lumii). Din ele fac parte S.U.A., Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, Rusia, Singapore, de asemenea Sudan, Mauritania ori Nauru, Tuvalu etc.
Clasificarea ţărilor după aşezarea lor geografică are o anumită importanţă pentru a evalua avantajele şi dezavantajele dezvoltării economiei, întreţinerii de relaţii economice cu vecinii şi cu alte ţări şi regiuni ale lumii. Astfel, ţările intracontinentale n-au acces la Oceanul Planetar şi, pentru realizarea legăturilor economice cu alte regiuni ale lumii, au nevoie de cheltuieli suplimentare şi de serviciile ţărilor maritime, care dispun de flote comerciale respective. Totodată, şi situaţia geografică a ţărilor intracontinentale nu este identică. De exemplu, Elveţia, Austria, Cehia sau Ungaria au ca vecini ţări puternic industrializate cu o piaţă largă de produse industriale, tehnologii de vârf, diverse servicii, cu un volum mare de capital etc. Aceste ţări sunt situate în centrul Europei — una dintre principalele regiuni înalt dezvoltate din lume, iar pe teritoriul statelor menţionate trec căi terestre de transport de importanţă internaţională.
Alta este situaţia intracontinentală a Kazahstanului sau Uzbekistanului, state aflate în centrul Asiei, la depărtări de multe mii de km de marile porturi maritime mondiale. Vecinii Kazahstanului sau Uzbekistanului sunt noi ţări suverane din fosta U.R.S.S. cu un potenţial economic mult mai modest decât al ţărilor dezvoltate din Europa. Cu atât mai dezavantajoasă este situaţia geografică a Ciadului ori Nigerului, plasate în interiorul Africii, la cea mai îndepărtată periferie a civilizaţiei.
Importanţa aşezării geografice a ţărilor maritime insulare şi celor peninsulare este de asemenea foarte diferită. Ieşirea largă în ocean are importanţă mare pentru ambele tipuri de state, dându-le posibilitatea de a întreţine legături comerciale pe căile maritime ieftine cu diferite regiuni din lume. Totodată, ţările insulare, în comparaţie cu cele peninsulare, sunt lipsite de posibilitatea de a întreţine legături economice cu alte state pe căile terestre de transport şi recurg la serviciile respective ale ţărilor continentale.
O importanţă deosebită are pentru ţările cu ieşire la ocean situaţia lor faţă de căile maritime de importanţă mondială. De exemplu, Marea Britanie, Franţa, Italia, Singapore, Panama, Egipt sunt situate în apropiere nemijlocită faţă de rutele maritime de importanţă mondială, pe când Sudanul, Tanzania, Nauru ori Tuvalu nu se bucură de astfel de avantaje.
Prezintă un anumit interes şi clasificarea ţărilor lumii după mărimea teritoriului şi numărul de populaţie.
După
mărimea teritoriului ţările lumii pot fi grupate astfel:
a) ţări cu o suprafaţă de mai multe milioane de km
2. La ele se referă astfel de state, ca Rusia, Canada, China, S.U.A., Brazilia, Australia, India, Sudan, Mali, Algeria, Niger etc;
b) ţări cu o suprafaţă de sute de mii de km2, ca Franţa, Spania, Germania, Japonia, Afghanistan, Malaysia, Thailanda, Myanmar etc:
c) ţări cu o suprafaţă mică, de câteva mii sau zeci de mii de km2, cum ar fi Austria, Irlanda, Lituania, Portugalia, Danemarca, Elveţia, Luxemburg, Republica Moldova, Samoa, Tuvalu, Regatul Tonga etc.
După
numărul populaţiei ţările lumii pot fi grupate convenţional în următorul mod:
a) peste 100 mln. locuitori. Din această grupă fac parte China, India, S.U.A., Indonezia, Brazilia, Rusia, Pakistan, Japonia, Bangladesh, Nigeria;
b) 50—100 mln. locuitori. La aşa state se referă Mexic, Germania, Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda, Italia, Marea Britanie, Franţa, Egipt, Ucraina, Etiopia;
c) 10—50 mln. locuitori. E vorba de aşa ţâri, ca Argentina, Chile, Algeria, Maroc, Polonia, România, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Canada etc;
d) 10 mln. locuitori şi mai puţini. Printre aceste state se numără Danemarca, Suedia, Slovacia, Luxemburg, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Republica Moldova, Armenia, Lituania, Estonia etc.
Gruparea ţărilor după mărimea teritoriului şi numărul populaţiei permite de a diferenţia ţările lumii după potenţialul teritoriului şi al forţei de muncă, de a scoate în evidenţă diversele probleme sociale şi economice, legate de acest potenţial. De exemplu, ţările cu o suprafaţă mare dispun şi de un potenţial Înalt de diverse resurse naturale, de valorificare a terenurilor agricole, de spaţii suficiente pentru construirea diferitelor obiective industriale, căi de transport, ale zonelor de recreare etc., ca S.U.A., Rusia, China, India, Canada, Brazilia ş.a. Majoritatea ţărilor mari după teritoriu dispun şi de un potenţial înalt de forţă de muncă. Pe de altă parte, statele mici, ca Republica Moldova, ţările baltice, majoritatea ţărilor din Oceania ş.a. nu dispun de un astfel de potenţial bogat de resurse.
Este importantă şi gruparea ţărilor după
gradul de asigurare cu resurse naturale. Pornind de la acest criteriu, ele pot fi clasificate astfel:
a) ţări cu un complex de resurse naturale de importanţă mondială. Ia aşa state se referă Canada, S.U.A., Rusia, Australia, Brazilia, Republica Africa de Sud, Mexic etc.;
b) ţări care dispun de una sau două resurse naturale de importanţă mondială, cum ar fi: Arabia Saudita, Kuwait, Iran, Irak, Nigeria, Libia (resurse petroliere), Chile, Peru, Zambia, Zair (cupru), Malaysia, Thailanda, Bolivia (cositor), Guineea, Jamaica, Surinam, Camerun, Grecia, Ungaria (bauxită), Suedia, Norvegia, Finlanda (resurse forestiere şi metalifere);
c) ţări care dispun de resurse naturale de importanţă naţională sau regională (Marea Britanic, Franţa, Germania, Belgia, Belarus, Azerbaidjan, Tunisia, Argentina etc);
d) ţări slab asigurate cu majoritatea resurselor naturale (Japonia, Elveţia, Republica Moldova, Lituania, Letonia, Nicaragua, Sudan, Etiopia etc.).
Gruparea ţărilor după gradul de asigurare cu resurse mai are importanţă şi pentru determinarea potenţialului de dezvoltare economică. Ţările bine asigurate cu resurse naturale (Canada, S.U.A., Rusia, Brazilia, China, statele bogate în petrol etc.) au mai mari posibilităţi de a-şi dezvolta ramurile economice respective decât statele care sunt limitate sau nu dispun de asemenea bogăţii naturale. Bogatele resurse de materii prime, solicitate pe piaţa internaţională, servesc şi drept sursă importantă de obţinere a valutei.
Ţările lumii mai sunt clasificate şi după
structura de stat. Conform acestui criteriu, deosebim ţări-republici, ţări-monarhii, ţări din componenţa Comunităţii Naţiunilor, ţări-colonii.
Ţările-republici constituie majoritatea ţărilor lumii — peste 140 din cele circa 190 de state suverane. Forma dată de guvernare este considerată cea mai progresistă şi democratică, şi nu e întâmplător că această structură de stat a fost aleasă de ţările din America Latină, care şi-au căpătat independenţa încă în secolul trecut, de ase¬menea de ţările din Africa, Asia şi Oceania, care au obţinut suveranitatea — în marea lor majoritate — după cel de-al doilea război mondial. Republici au devenit chiar şi unele state care pe parcursul mileniilor au fost monarhii (Iran, Etiopia, Egipt, Grecia).
În lume există 30 de ţări-monarhii. 2 — în Oceania, 3 — în Africa, 13 — în Asia şi 12 — în Europa. Majoritatea lor sunt regate sau sultanate şi numai în Japonia monarhia este condusă de împărat.
Cele mai multe monarhii sunt constituţionale, în care există Constituţie, organ legislativ (Parlamentul) şi organ executiv (Guvernul), în frunte cu prim-ministrul, care conduce ţara, monarhul fiind doar un simbol al naţiunii.
Monarhiile absolute sunt conduse fără Constituţie şi Parlament, prin decretele monarhului» In Europa exista o singuri monarhie absoluta (teocratica) — Vaticanul.
Restul sunt situate în Asia: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Bahrain, Oman, Qatar, Bhutan, Brunei etc.
Ţările din componenta Comunităţii Naţiunilor (ţările foste colonii ale Marii Britanii). Această grupă cuprinde 50 de state din Asia, Africa, Oceania, Australia şi ţări din bazinul Mării Caraibilor. Dintre ele, 35 de ţări au structură de stat tradiţionala — republicană (India, Bangladesh, Nigeria, Ghana, Zambia, Zimbabwe etc). În 15 state (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guinee, Tuvalu, Mauritius, Antigua şi Barbuda, Bahamas, Bar ba dos, Belize, Grenada, Saint-Vincent şi Grenadine, Saint Cristopher şi Nevis, Santa Lucia, Jamaica) funcţiile oficiale ale statului le îndeplineşte guvernatorul general, care este numit de regina Marii Britanii la recomandarea guvernelor acestor ţări. Aceste state nu se consideră nici monarhii, şi nici republici, ele şi-au ales benevol în calitate de şef suprem al statului regina Marii Britanii, fapt ce este oglindit în Constituţie. Unele dintre ele, de exemplu Noua Zeelandă, folosesc atributele Marii Britanii (imnul de stat, decoraţiile şi menţiunile oficiale etc.). Toate aceste ţări se orientează spre politica, tradiţiile, obiceiurile Marii Britanii şi toate au suveranitate deplină în afacerile interne şi externe.
Ţările lumii se mai deosebesc şi după
diviziunea teritorial-administrativă. În corespundere cu acest criteriu se deosebesc ţări unitare (majoritatea statelor lumii) şi ţări federative (circa 20 de state). La baza împărţirii administrative a statelor au fost puse diferite principii. În unele cazuri la bază se află principiul etnic-naţional (Belgia, Elveţia, India, Pakistan, Nigeria, Rusia), în altele — particularităţile istorico-geografice, ţinându-se cont de o anumită autonomie în trecut a provinciilor, landurilor, teritoriilor, statelor (S.U.A., Canada, Mexic, Brazilia, Venezuela, Germania, Austria, Malaysia etc).
