mediu geografic

 Noţiunile de «natură» şi «mediu geografic» sunt foarte apropiate, însă prima dintre ele este mai largă. Mediul geografic a apărut datorită activităţii îndelungate a omului şi influenţei lui asupra naturii. Mediul geografic este o parte a naturii Terrei, în care se desfăşoară viaţa şi activitatea omului, şi asupra căreia omul exercită o influenţă transformatoare. Mediul geografic sau mediul ambiant este condiţia principală de existenţă şi activitate a societăţii umane. Din acest mediu omul obţine diverse resurse naturale, necesare pentru viaţa şi activitatea sa.

 Pe parcursul întregii istorii a dezvoltării umanităţii s-a înregistrat o permanentă interacţiune a omului cu natura. Ca rezultat, landşafturile naturale au fost transformate şi create aşa-numitele landşafturi antropogene, care ocupă astăzi peste 60% din suprafaţa uscatului. Circa 20% din această suprafaţă a suferit transformări radicale — au apărut oraşe şi localităţi rurale, terenuri cultivate, mine şi cariere de extracţie a bogăţiilor naturale subterane, lacuri şi masive de păduri artificiale etc. La etapa contemporană de dezvoltare a societăţii a sporit esenţial, pe de o parte, utilizarea resurselor naturii, iar pe de alta — poluarea mediului natural. Numai în ultimele trei decenii, în lume s-a consumat o cantitate mai mare de resurse naturale, decât în toată istoria precedentă a civilizaţiei umane. Actualmente influenţa omului asupra naturii adesea depăşeşte prin proporţiile sale acţiunea forţelor naturale ale Pământului — geologice, chimice, biologice, ceea ce duce la apariţia dezechilibrului în natură.

 Influenţa exercitată de societatea umană asupra mediului geografic constituie baza folosirii naturii. Proporţiile utilizării resurselor naturale depind de dezvoltarea economică a cutărei sau cutărei ţări. Cu cât este mai înalt nivelul de industrializare şi de dezvoltare, economică a ţării, cu atât mai multe
 resurse naturale sunt utilizate.

 Problema folosirii naturii ca parte a problemei globale «omul — mediul natural» este complexă. Aceasta este, înainte de toate, o problemă internaţională, la soluţionarea căreia participă mai multe ţări şi organizaţii, în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite. Ţările lumii dispun de o varietate mare de condiţii şi resurse naturale» care influenţează în mod diferit de la ţară la ţară asupra dezvoltării economiei lor.

 Resursele naturale sunt corpurile şi forţele naturii folosite nemijlocit în producţie şi care constituie baza ei de materie primă şi energetică. Pornind de la nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii» pe măsura dezvoltării societăţii umane, în categoria de resurse naturale sunt incluse noi forţe şi corpuri ale naturii. De exemplu, petrolul, gazele naturale, bauxitele au început să fie folosite abia la sfârşitul sec. XIX» iar metalele rare, metalele radioactive — în a doua jumătate a sec. XX. La etapa actuală tot mai insistent sunt cercetate posibilităţile folosiri) argilei pentru producerea aluminiului» a energiei fluxului şi refluxului, eoliene, a valurilor maritime pentru pro-ducerea energiei electrice etc.

 Condiţiile naturale, spre deosebire de resurse, nu sunt folosite nemijlocit în producţie. Ele favorizează sau reţin dezvoltarea producţiei sociale. Condiţiile naturale (relieful, clima) influenţează, mai ales, amplasarea agriculturii, industriei extractive, a unor categorii de transport.

 Resursele naturale pot fi clasificate după mai multe criterii. Principalele sunt: gradul de epuizare, posibilitatea de renovare a lor, originea, sfera (ramura economică) de utilizare etc.

 După gradul de epuizare se deosebesc resurse epuizabile şi inepuizabile. La prima categorie se referă petrolul, cărbunele, gazele naturale, minereurile. Din a doua categorie fac parte energia solară, geotermală, a fluxului şi refluxului, a valurilor, eoliană, hidraulică, resursele atmosferei (aerul).

 După modul de renovare se deosebesc resurse renovabile şi irenovabile. Primele cuprind resursele pedologice, biologice, de apă potabilă. Resursele irenovabile sunt majoritatea principalelor resurse utilizate de om — resursele minerale şi de combustibil (minereurile, petrolul, cărbunele, şisturile bituminoase, gazele naturale, substanţele chimice şi radioactive).

 După geneză deosebim resurse minerale, funciare, acvatice (de apă potabilă), biologiceagroclimatice, resursele Oceanului Planetar, cosmice.

 După sfera de utilizare resursele se împart în: industriale, agricole ori resurse agroclimatice, resurse de recreaţie.

 Dezvoltarea societăţii umane a fost strâns legată de utilizarea largă a resurselor naturale. Necesitatea omului faţă de diferite resurse naturale este diferită. De exemplu, fără oxigen omul nu poate trăi nici câteva minute, fără apă doar câteva zile, iar fără metale radioactive el a supravieţuit milenii. O importanţă mare pentru viaţa şi activitatea omului o au resursele agroclimatice, necesare dezvoltării şi asigurării populaţiei cu produse alimentare, resursele minerale şi de combustibil, care servesc drept bază a producţiei industriale contemporane.

 Cheltuielile pentru valorificarea resurselor naturale sunt foarte diferite. În unele cazuri ele sunt minimale, dar de cele mai multe ori ele sunt foarte mari, mai ales, atunci când se utilizează utilaje şi tehnologii scumpe şi când resursele pentru valorificare se află în condiţii climatice extremale (deserturi, regiuni arctice) sau se găsesc la adâncimi ori altitudini mari.

 Resursele naturale extrase devin materii prime pentru diferite ramuri de producţie. La rândul lor, materiile prime, trecând prin mai multe etape de prelucrare industrială, sunt transformate în resurse economice. Astfel, elementele naturii sunt prefăcute, ca rezultat al activităţii omului, în diferite unelte şi mijloace de muncă, clădiri, în alte bunuri materiale.

 Industria mondială contemporană este consumatorul principal de materii prime. În costul producţiei industriale materiei prime îi revin până la 75% din toate cheltuielile de producţie. Dezvoltarea rapidă a industriei de prelucrare în a doua jumătate a sec. XX a dus la consumul enorm de diverse materii prime şi combustibil, agravând în multe ţări din lume problema asigurării cu ele.

 Multe resurse naturale (petrolul, gazele naturale, cărbunele, unele minerale) treptat sunt epuizate, însă ar fi greşit de a dramatiza situaţia la etapa actuală. În primul rând, încă nici pe departe nu numai că nu sunt epuizate, dar nu sunt des¬coperite şi cercetate multe zăcăminte. În al doilea rând, resursele extrase din natură sunt folosite ineficient. O mare parte a lor, în urma prelucrării, nimeresc la deşeuri.

 În al treilea rând, dezvoltarea de mai departe a ştiinţei şi tehnicii va permite de a descoperi şi a include în categoria de resurse naturale noi corpuri şi forţe ale naturii. Totodată, este necesar de a folosi chibzuit şi raţional resursele naturale existente.
 Dat fiind faptul că cele peste 200 de ţări ale lumii sunt foarte diferite din mai multe puncte de vedere, ele trebuie grupate sau clasificate după anumite criterii, cum ar fi nivelul de dezvoltare economică, aşezarea geografică, mărimea teritoriului şi numărul populaţiei, gradul de asigurare cu resurse naturale, structura de stat şi diviziunea teritorial-administrativă etc.

 Cea mai importantă grupare a ţărilor lumii este în baza nivelului lor de dezvoltare economică, o astfel de clasificare permite de a evalua locul şi importanţa grupelor mari şi a unor ţâri aparte în economia mondială.

 Nivelul de dezvoltare economică a unor ţări poate fi examinat şi determinat după un întreg complex de indici economici şi sociali: produsul naţional brut (P.N.B.) ori produsul intern brut (P.I.B.), venitul naţional, producţia industrială şi agricolă, producţia unor ramuri industriale şi agricole aparte (toate raportate şi la locuitori). O importanţă mare o are şi determinarea ponderii în produsul brut mondial, în producţia industrială şi agricolă mondială globală şi a unor ramuri aparte, în comerţul mondial. Nivelul de dezvoltare economică mai este determinat şi de structura economiei şi a unor ramuri aparte ale ei, volumul şi structura comerţului exterior, nivelul de dotare a ramurilor economiei cu tehnică şi tehnologii moderne, asortimentul şi calitatea producţiei. Indici importanţi pentru examinarea nivelului de dezvoltare economică sunt, de asemenea: caracterul sistemului naţional de învăţământ, nivelul de şcolarizare a populaţiei şi de pregătire a cadrelor de specialişti de înaltă calificare pentru economia naţională, repartiţia pe ramuri ale economiei a forţei de muncă (în industrie, agricultură, construcţii, transporturi, sfera de deservire), nivelul de trai al populaţiei, durata medie a vieţii etc.

 După nivelul de dezvoltare economică se deosebesc convenţional trei grupe mari de state: ţările puternic dezvoltate şi înalt industrializate, ţările cu nivel mediu de dezvoltare şi industrializare, ţările în curs de dezvoltare.

țările lumii


I. Ţările puternic dezvoltate şi înalt industrializate


 Ţările puternic dezvoltate şi înalt industrializate. Această grupă poate fi divizată în trei subgrupe:
 a) Principalele ţări industrializate ale lumii — grupul celor 7 (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada). Acestor state le revine cea mai mare parte din producţia de mărfuri industriale şi agricole şi a exportului lor pe piaţa mondială, ele sunt principalii furnizori de capital, tehnologii, idei științifice, specialişti de înaltă calificare, semen. Industria şi agricultura poartă un caracter înalt intensiv şi universal, sunt poliramificate, dotate cu cele mai perfecte tehnologii. Ele dispun de cea mai dezvoltată şi eficienta infrastructură industrială şi socială. Aceste state determină nivelurile şi ritmurile de dezvoltare ale progresului tehnic şi ale economiei mondiale în ansamblu.

 b) Ţările mici înalt industrializate din Europa — e vorba de ţările Europei de Nord şi Centrale (cu excepţia celor din prima subgrupă). Ele se aseamănă cu statele din prima subgrupă prin gradul înalt de industrializare, de înzestrare tehnică a economiei, prin eficienţa înaltă a producţiei etc. Se deosebesc de grupul celor 7 prin numărul mai mic al populaţiei, volumul mai redus de mărfuri Industriale şi agricole produse, printr-o specializare mai îngustă a economiei, volum mai redus al comerţului exterior. În economia lor, un rol important îi revine capitalului din ţările primei subgrupe, fiind totodată şi ele exportatori de capital, dar în volum mai redus. Aceste state depind mai mult di piaţa externă, decât subgrupa precedentă.

 c) Ţările recent industrializate. La această grupă se referă, în primul rând, 4 ţări din Asia — Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong (de la 1 iulie 1997 a trecut sub jurisdicția Chinei) şi Singapore. În ultimele decenii aceste state au reuşit să atingă un nivel înalt de industrializare şi de înzestrare a economiei cu cele mai noi tehnologii, ceea ce le-a permis să iasă pe piaţa mondială cu mari cantităţi de mărfuri industriale de înaltă calitate, majoritatea lor fiind comercializate în țările înalt industrializate (computere, aparataj de telecomunicaţii, tehnică video şi audio, aparate optice, automobile, vase maritime etc.). La dezvoltarea rapidă a acestor state au contribuit un complex de factori, inclusiv: situaţia geografică favorabilă — aflarea lor la intersecţia căilor maritime comerciale de importanţă mondială; prezenta forţei de muncă ieftine de înaltă calificare; apariţia în aceste ţări după cel de-al doilea război mondial a unor centre financiare de importantă mondială (Hong Kong, Singapore); investiţiile de capital şi livrările de tehnologii de vârf din Japonia, S.U.A., Germania şi alte state dezvoltate. Actualmente cota exportului din unele dintre aceste ţări o de¬păşeşte pe cea a Australiei, Chinei, Spaniei ori Suediei. De aceste 4 state se apropie unele ţări bogate în petrol (Arabia Saudita, Kuwait, Emiratele Arabe Unite), de ase¬menea Brazilia, Mexic, Argentina.

II. Ţările cu nivel mediu de dezvoltare economică şi industrializare


 Ţările cu nivel mediu de dezvoltare economică şi industrializare. în această categorie de state  distingem două subgrupe — ţările cu economie de piaţă şi țările cu economie în tranziţie.

 a) Ţările cu economie de piaţă sunt: Spania, Grecia, Portugalia, Turcia, Republica Africa de Sud,  Australia, Noua Zeelandă, Israel. Toate aceste state sunt industrial-agrare, cu structură şi nivel tehnic diferit de utilare a industriei, agriculturii, transporturilor şi sferei de deservire.

 Agricultura deţine în, aceste ţări o cotă-parte mai însemnată decât în statele puternic industrializate. În structura industriei o pondere înaltă au ramurile industriei extractive şi de producere a utilajelor pentru ea, mai slab fiind prezentate ramurile industriale de vârf. în structura exporturilor o pondere mare au materiile prime.

 b) Ţările cu economie în tranziţie (fostele state socialiste din Europa, ţările din fosta U.R.S.S. şi China). Aceste state întreprind măsuri de trecere de la economia centralizată şi planificată de tip socialist la economia de piaţă. Aici are loc privatizarea unităţilor industriala agricole, de transport, a sferei de deservire şi integrarea treptată a acestor ţări în piaţa liberă. Etapa de tranziţie este însoţită de o profundă criză economică. Din trecut au fost moştenite ramuri industriale orientate spre folosirea
unor mari cantităţi de materii prime, combustibil, energie electrică. Se folosesc pe larg tehnologiile depăşite şi, ca rezultat, majoritatea mărfurilor industriale şi agricole nu pot concura pe piaţa mondială. Vechimea utilajelor industriale în aceste state depăşeşte 25—30 de ani, iar în unele cazuri sunt folosite echipamente industriale de până la cel de-al doilea război mondial (în ţările înalt  industrializate, bunăoară, vechimea utilajelor industriale nu întrece 8—12 ani).

III. Ţările în curs de dezvoltare


 Ţările în curs de dezvoltare. Din acest grup fac parte fostele colonii şi țări dependente din America Latină, Asia, Africa şi Oceania.

 Grupa ţărilor în curs de dezvoltare este cea mai mare şi mai pestriţă. Se deosebesc o serie de state cu un nivel economic mai avansat şi care, după unele criterii, se apropie tot mai mult de ţările dezvoltate (Brazilia, Mexic, Argentina, Chile, Egipt, Maroc» Pakistan etc.), unde există un nivel relativ înalt de industrializare. Pe de altă parte, există un număr mare de ţâri (circa 47) cu cel mai scăzut nivel de dezvoltare economică. Acestea sunt majoritatea ţărilor din Africa Tropicală (Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan, Etiopia, Somalia etc.), din America Centrală (Nicaragua, Honduras, Salvador, Guatemala, Grenada etc.). În structura economiei acestor state rolul principal 11 are agricultura cu un caracter primitiv.

 La etapa actuală este important de a clasifica ţările lumii după criteriul apartenenţei lor la economia de piaţă. Pornind de la acest criteriu, se evidenţiază trei grupe mari de state:

I. Ţările cu economie de piaţă.


 Această grupă nu este omogenă şi se împarte în trei subgrupe:

 a) ţările înalt integrate în economia de piaţă. La ele se referă toate ţările înalt industrializate şi cu nivel mediu de industrializare (cu excepţia fostelor ţâri socialiste, statelor din fosta U.R.S.S. şi Chinei);
 b) ţările cu nivel mediu de integrare în economia de piaţă. Din ele fac parte statele în curs de dezvoltare cu un nivel mai înalt de dezvoltare a economiei (Egipt, Maroc, Tunisia, Algeria, Pakistan, Peru, Venezuela, Columbia etc);
 c) ţările slab integrate în economia de piaţă (cele circa 47 de ţări agrare subdezvoltate din Africa, America Latină, Asia şi Oceania).

II. Ţările cu economie în tranziţie


 Ţările cu economie în tranziţie (fostele ţări socialiste din Europa şi statele din fosta U.R.S.S.). în aceste ţări au loc reforme economice, care marchează trecerea la economia de piaţă liberă. Ele prevăd privatizarea unităţilor industriale, agricole, a obiectivelor sferei de deservire, integrarea în structurile economice internaţionale, extinderea legăturilor comerciale cu ţările dezvoltate ale economiei de piaţă etc.

III. Ţările cu economie planificată


 Ţările cu economie planificată (ţările socialiste). Un grup nu prea mare de state îşi mai păstrează deocamdată orientarea socialistă (China, Mongolia, Vietnam, Coreea de Nord şi Cuba). E de menţionat că regimurile totalitare şi rolul absolut de conducere al Partidului Comunist s-au păstrat în numai două dintre ele — Cuba şi Coreea de Nord. în aceste state nimic nu s-a schimbat din trecutul socialist. în China, Mongolia şi Vietnam au avut loc unele transformări economice şi politice, orientate spre democratizare şi dezvoltarea economică. Astfel, în China, deşi Partidul Comunist a rămas la conducerea ţării, începând cu anul 1978 el a renunţat la metodele vechi de dictatură şi a desfăşurat o serie de reforme economice importante în industrie, agricultură, comerţ. Acestea au contribuit la sporirea radicală a producţiei de mărfuri industriale şi de produse alimentare, dând un imbold dezvoltării în continuare a economiei. Au fost create zone economice libere, unde participă activ capitalul străin. Aici se desfăşoară mari construcţii industriale ce vor da posibilitate de a integra tot mai mult economia ţării respective în economia internaţională.

 Pornind de la alte criterii, ţările lumii mai pot fi clasificate în felul următor:
 După aşezarea geografică se deosebesc:
 a) ţări intracontinentale (Elveţia, Austria, Cehia, Ungaria, Republica Moldova, Belarus, Kazahstan, Ciad, Niger, Paraguay etc);
 b) ţări maritime, inclusiv insulare şi peninsulare (marea majoritate a ţărilor lumii). Din ele fac parte S.U.A., Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, Rusia, Singapore, de asemenea Sudan, Mauritania ori Nauru, Tuvalu etc.

 Clasificarea ţărilor după aşezarea lor geografică are o anumită importanţă pentru a evalua avantajele şi dezavantajele dezvoltării economiei, întreţinerii de relaţii economice cu vecinii şi cu alte ţări şi regiuni ale lumii. Astfel, ţările intracontinentale n-au acces la Oceanul Planetar şi, pentru realizarea legăturilor economice cu alte regiuni ale lumii, au nevoie de cheltuieli suplimentare şi de serviciile ţărilor maritime, care dispun de flote comerciale respective. Totodată, şi situaţia geografică a ţărilor intracontinentale nu este identică. De exemplu, Elveţia, Austria, Cehia sau Ungaria au ca vecini ţări puternic industrializate cu o piaţă largă de produse industriale, tehnologii de vârf, diverse servicii, cu un volum mare de capital etc. Aceste ţări sunt situate în centrul Europei — una dintre principalele regiuni înalt dezvoltate din lume, iar pe teritoriul statelor menţionate trec căi terestre de transport de importanţă internaţională.

 Alta este situaţia intracontinentală a Kazahstanului sau Uzbekistanului, state aflate în centrul Asiei, la depărtări de multe mii de km de marile porturi maritime mondiale. Vecinii Kazahstanului sau Uzbekistanului sunt noi ţări suverane din fosta U.R.S.S. cu un potenţial economic mult mai modest decât al ţărilor dezvoltate din Europa. Cu atât mai dezavantajoasă este situaţia geografică a Ciadului ori Nigerului, plasate în interiorul Africii, la cea mai îndepărtată periferie a civilizaţiei.

 Importanţa aşezării geografice a ţărilor maritime insulare şi celor peninsulare este de asemenea foarte diferită. Ieşirea largă în ocean are importanţă mare pentru ambele tipuri de state, dându-le  posibilitatea de a întreţine legături comerciale pe căile maritime ieftine cu diferite regiuni din lume. Totodată, ţările insulare, în comparaţie cu cele peninsulare, sunt lipsite de posibilitatea de a întreţine legături economice cu alte state pe căile terestre de transport şi recurg la serviciile respective ale ţărilor continentale.

 O importanţă deosebită are pentru ţările cu ieşire la ocean situaţia lor faţă de căile maritime de importanţă mondială. De exemplu, Marea Britanie, Franţa, Italia, Singapore, Panama, Egipt sunt situate în apropiere nemijlocită faţă de rutele maritime de importanţă mondială, pe când Sudanul, Tanzania, Nauru ori Tuvalu nu se bucură de astfel de avantaje.

 Prezintă un anumit interes şi clasificarea ţărilor lumii după mărimea teritoriului şi numărul de populaţie.

 După mărimea teritoriului ţările lumii pot fi grupate astfel:
 a) ţări cu o suprafaţă de mai multe milioane de km2. La ele se referă astfel de state, ca Rusia, Canada, China, S.U.A., Brazilia, Australia, India, Sudan, Mali, Algeria, Niger etc;
 b) ţări cu o suprafaţă de sute de mii de km2, ca Franţa, Spania, Germania, Japonia, Afghanistan, Malaysia, Thailanda, Myanmar etc:
 c) ţări cu o suprafaţă mică, de câteva mii sau zeci de mii de km2, cum ar fi Austria, Irlanda, Lituania, Portugalia, Danemarca, Elveţia, Luxemburg, Republica Moldova, Samoa, Tuvalu, Regatul Tonga etc.

 După numărul populaţiei ţările lumii pot fi grupate convenţional în următorul mod:
 a) peste 100 mln. locuitori. Din această grupă fac parte China, India, S.U.A., Indonezia, Brazilia, Rusia, Pakistan, Japonia, Bangladesh, Nigeria;
 b) 50—100 mln. locuitori. La aşa state se referă Mexic, Germania, Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda, Italia, Marea Britanie, Franţa, Egipt, Ucraina, Etiopia;
 c) 10—50 mln. locuitori. E vorba de aşa ţâri, ca Argentina, Chile, Algeria, Maroc, Polonia, România, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Canada etc;
 d) 10 mln. locuitori şi mai puţini. Printre aceste state se numără Danemarca, Suedia, Slovacia, Luxemburg, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Republica Moldova, Armenia, Lituania, Estonia etc.

 Gruparea ţărilor după mărimea teritoriului şi numărul populaţiei permite de a diferenţia ţările lumii după potenţialul teritoriului şi al forţei de muncă, de a scoate în evidenţă diversele probleme sociale şi economice, legate de acest potenţial. De exemplu, ţările cu o suprafaţă mare dispun şi de un potenţial Înalt de diverse resurse naturale, de valorificare a terenurilor agricole, de spaţii suficiente pentru construirea diferitelor obiective industriale, căi de transport, ale zonelor de recreare etc., ca S.U.A., Rusia, China, India, Canada, Brazilia ş.a. Majoritatea ţărilor mari după teritoriu dispun şi de un potenţial înalt de forţă de muncă. Pe de altă parte, statele mici, ca Republica Moldova, ţările baltice, majoritatea ţărilor din Oceania ş.a. nu dispun de un astfel de potenţial bogat de resurse.

 Este importantă şi gruparea ţărilor după gradul de asigurare cu resurse naturale. Pornind de la acest criteriu, ele pot fi clasificate astfel:
 a) ţări cu un complex de resurse naturale de importanţă mondială. Ia aşa state se referă Canada, S.U.A., Rusia, Australia, Brazilia, Republica Africa de Sud, Mexic etc.;
 b) ţări care dispun de una sau două resurse naturale de importanţă mondială, cum ar fi: Arabia Saudita, Kuwait, Iran, Irak, Nigeria, Libia (resurse petroliere), Chile, Peru, Zambia, Zair (cupru), Malaysia, Thailanda, Bolivia (cositor), Guineea, Jamaica, Surinam, Camerun, Grecia, Ungaria (bauxită), Suedia, Norvegia, Finlanda (resurse forestiere şi metalifere);
 c) ţări care dispun de resurse naturale de importanţă naţională sau regională (Marea Britanic, Franţa, Germania, Belgia, Belarus, Azerbaidjan, Tunisia, Argentina etc);
 d) ţări slab asigurate cu majoritatea resurselor naturale (Japonia, Elveţia, Republica Moldova, Lituania, Letonia, Nicaragua, Sudan, Etiopia etc.).

 Gruparea ţărilor după gradul de asigurare cu resurse mai are importanţă şi pentru determinarea potenţialului de dezvoltare economică. Ţările bine asigurate cu resurse naturale (Canada, S.U.A., Rusia, Brazilia, China, statele bogate în petrol etc.) au mai mari posibilităţi de a-şi dezvolta ramurile economice respective decât statele care sunt limitate sau nu dispun de asemenea bogăţii naturale. Bogatele resurse de materii prime, solicitate pe piaţa internaţională, servesc şi drept sursă importantă de obţinere a valutei.

 Ţările lumii mai sunt clasificate şi după structura de stat. Conform acestui criteriu, deosebim ţări-republici, ţări-monarhii, ţări din componenţa Comunităţii Naţiunilor, ţări-colonii.

 Ţările-republici constituie majoritatea ţărilor lumii — peste 140 din cele circa 190 de state suverane. Forma dată de guvernare este considerată cea mai progresistă şi democratică, şi nu e întâmplător că această structură de stat a fost aleasă de ţările din America Latină, care şi-au căpătat independenţa încă în secolul trecut, de ase¬menea de ţările din Africa, Asia şi Oceania, care au obţinut suveranitatea — în marea lor majoritate — după cel de-al doilea război mondial. Republici au devenit chiar şi unele state care pe parcursul mileniilor au fost monarhii (Iran, Etiopia, Egipt, Grecia).

 În lume există 30 de ţări-monarhii. 2 — în Oceania, 3 — în Africa, 13 — în Asia şi 12 — în Europa. Majoritatea lor sunt regate sau sultanate şi numai în Japonia monarhia este condusă de împărat.

 Cele mai multe monarhii sunt constituţionale, în care există Constituţie, organ legislativ (Parlamentul) şi organ executiv (Guvernul), în frunte cu prim-ministrul, care conduce ţara, monarhul fiind doar un simbol al naţiunii.

 Monarhiile absolute sunt conduse fără Constituţie şi Parlament, prin decretele monarhului» In Europa exista o singuri monarhie absoluta (teocratica) — Vaticanul.
Restul sunt situate în Asia: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Bahrain, Oman, Qatar, Bhutan, Brunei etc.

 Ţările din componenta Comunităţii Naţiunilor (ţările foste colonii ale Marii Britanii). Această grupă cuprinde 50 de state din Asia, Africa, Oceania, Australia şi ţări din bazinul Mării Caraibilor. Dintre ele, 35 de ţări au structură de stat tradiţionala — republicană (India, Bangladesh, Nigeria, Ghana, Zambia, Zimbabwe etc). În 15 state (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guinee, Tuvalu, Mauritius, Antigua şi Barbuda, Bahamas, Bar ba dos, Belize, Grenada, Saint-Vincent şi Grenadine, Saint Cristopher şi Nevis, Santa Lucia, Jamaica) funcţiile oficiale ale statului le îndeplineşte guvernatorul general, care este numit de regina Marii Britanii la recomandarea guvernelor acestor ţări. Aceste state nu se consideră nici monarhii, şi nici republici, ele şi-au ales benevol în calitate de şef suprem al statului regina Marii Britanii, fapt ce este oglindit în Constituţie. Unele dintre ele, de exemplu Noua Zeelandă, folosesc atributele Marii Britanii (imnul de stat, decoraţiile şi menţiunile oficiale etc.). Toate aceste ţări se orientează spre politica, tradiţiile, obiceiurile Marii Britanii şi toate au suveranitate deplină în afacerile interne şi externe.

 Ţările lumii se mai deosebesc şi după diviziunea teritorial-administrativă. În corespundere cu acest criteriu se deosebesc ţări unitare (majoritatea statelor lumii) şi ţări federative (circa 20 de state). La baza împărţirii administrative a statelor au fost puse diferite principii. În unele cazuri la bază se află principiul etnic-naţional (Belgia, Elveţia, India, Pakistan, Nigeria, Rusia), în altele — particularităţile istorico-geografice, ţinându-se cont de o anumită autonomie în trecut a provinciilor, landurilor, teritoriilor, statelor (S.U.A., Canada, Mexic, Brazilia, Venezuela, Germania, Austria, Malaysia etc).
 Harta politică a lumii a parcurs o îndelungată istorie de dezvoltare, care cuprinde milenii, începând cu diviziunea socială a muncii, apariţia proprietăţii private şi divizarea societăţii în clase sociale.

 Se deosebesc mai multe etape în formarea hărţii politice a lumii, care coincid cu perioadele principale de dezvoltare a istoriei universale. Aceste etape cuprind perioada antică, medievală, perioada modernă şi perioada contemporană.

 Perioada antică (până în sec. V al e.n.) cuprinde epoca sclavagistă şi se caracterizează prin apariţia, dezvoltarea şi pieirea primelor state de pe Terra, aşa ca Egiptul antic, Grecia antică, Roma antică etc, care au contribuit mult la dezvoltarea civilizaţiei umane. încă atunci, orice schimbări teritoriale ale statelor aveau loc ca rezultat al războaielor pustiitoare şi acaparărilor de noi teritorii, înrobirii unor popoare întregi.

 Perioada evului mediu, care cuprinde sec. V—XV ale e. n., se remarcă prin evoluţia de mai departe a hărţii politice a lumii în condiţiile dezvoltării societăţii feudale. Spre deosebire de perioada precedentă, funcţiile politice ale statului feudal erau cu mult mai ample şi variate. La această etapă începe formarea pieţei interne de mărfuri şi lichidarea izolării gospodăriilor şi a unor regiuni întregi. Are loc dezvoltarea meşteşugăritului, agriculturii, apar elemente de specializare într-o anumită producţie a unor gospodarii şi regiuni, se dezvoltă schimbul de mărfuri. Statele feudale tot mai mult tind spre noi acaparări teritoriale şi, ca rezultat, sunt dezlănţuite numeroase războaie în urma cărora unele state dispar, iar altele îşi lărgesc teritoriile, consolidându-şi puterea. Printre cele mai mari şi puternice state feudale medievale se evidenţiau Imperiul Roman, Bizanţul, Rusia Kieveană, Portugalia, Anglia, Spania etc.

 Perioada modernă în formarea hărţii politice a lumii cuprinde sec. XV—XVI şi până la primul război mondial. În această etapă are loc apariţia, consolidarea şi dezvoltarea capitalismului ca formaţiune social-economică nouă şi mult mai progresistă decât cea feudală.

 Pe harta politică a lumii au intervenit schimbări radicale drept rezultat al marilor descoperiri geografice din sec. XV—XVII, care au marcat începutul colonizărilor masive şi creării de către statele europene a imperiilor coloniale. Primele imperii coloniale (sec. XV—XVII) au fost create de Spania şi Portugalia, iar mai apoi (sec. XVII—XIX) locul lor îl ocupă Marea Britanie şi Franţa, care devin cele mai mari deţinătoare de colonii. Descoperirea, colonizarea şi valorificarea teritoriilor şi continentelor noi (America de Nord şi America de Sud, Australia, Noua Zeelandă), colonizarea ţărilor din Asia au contribuit la lărgirea substanţială a legăturilor economice pe plan mondial. Aceste legături au căpătat o mare amploare după revoluţia industrială din Anglia (sfârşitul sec XVIII — începutul sec XIX), când au apărut noi mijloace de transport (nave maritime cu motor cu aburi, transportul feroviar) şi când tânăra industrie a ţărilor din Europa necesita cantităţi crescânde de materii prime şi noi pieţe de desfacere a producţiei finite.

 Schimbări mari în harta politică a lumii s-au produs la sfârşitul sec XIX — începutul sec. XX, când are loc lupta ţărilor capitaliste pentru împărţirea lumii. În acest proces au fost încadrate, în primul rând, marile state coloniale — Marea Britanie, Franţa, de asemenea Germania, Italia, Belgia, Japonia. De exemplu, în 1876 numai 10% din teritoriul Africii era colonizat de către europeni, iar la începutul primului război mondial colonizarea compactă a continentului a fost încheiată. Către această perioadă a luat sfârşit şi împărţirea definitivă a lumii. Reîmpărţirea lumii era posibilă numai pe baza declanşării unor noi războaie, care au şi avut loc ulterior Îs acest scop (primul şi al doilea război mondial).

 În anul 1900 pe harta lumii existau 55 de state suverane în paralel cu sisteme coloniale imense ale Marii Britanii, Franţei şi posesiunile coloniale ale Belgiei, Olandei, Spaniei, Portugaliei, Germaniei, Japoniei, S.U.A., Rusiei.

 Perioada contemporană cuprinde anii de după primul război mondial şi până în prezent. Această perioadă poate fi divizată în trei etape. Prima include anii dintre cele două războaie mondiale, când are loc destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului Otoman şi formarea noilor state suverane în Europa (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Albania). Tot în această etapă sunt lărgite considerabil posesiunile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei, sporesc coloniile Belgiei, Italiei, Japoniei.

 Între cele două războaie mondiale au reuşit să-şi obţină independenţa politică încă 16 ţări ale lumii, astfel încât la începutul celui de-al doilea război mondial numărul de state suverane a crescut până la 71. În timpul războiului devin suverane încă 10 state şi către anul 1945 pe harta lumii existau de acum 81 de ţări independente.

 A doua etapă a perioadei contemporane de formare a hărţii politice a lumii cuprinde anii de după cel de-al doilea război mondial şi până la sfârşitul anilor '80. În această etapă se produc evenimente de mare importanţă — mişcarea de eliberare naţională în colonii şi începutul destrămării sistemului colonial mondial. În primii ani postbelici îşi obţin suveranitatea cele mai mari colonii din Asia ale Olandei (Indonezia — 1945), ale S.U.A. (Filipinele — 1946), Marii Britanii (India — 1947) etc.

 Paralel cu procesul de eliberare naţională a fostelor colonii, între anii 1945—1950 are loc formarea sistemului mondial socialist sub influenţa şi cu participarea directă a imperiului sovietic, care urmărea scopuri geopolitice de expansiune în Europa şi Asia. În cele 13 ţări socialiste, care au apărut pe harta politică a lumii către anul 1950, procesul de democratizare a vieţii social-economice şi politice a fost denaturat, structurile democratice bazate pe drept au fost înlocuite cu regimuri totalitare comuniste de tip sovietic. Apariţia pe harta lumii a acestui bloc de ţări, înarmate cu ideologia comunistă, a dus la declanşarea «războiului rece» pe o perioadă de mai multe decenii, a paralizat relaţiile economice normale dintre ţările celor două blocuri — socialist şi capitalist. Crearea comunităţii ţărilor socialiste, a organizaţiei de integrare economică socialistă C.A.E.R. şi a pieţei socialiste de mărfuri în frunte cu U.R.S.S. a legat tot mai mult economia ţărilor socialiste de cea a imperiului sovietic. Consecinţele dramatice ale acestui proces sunt resimţite îndeosebi în etapa actuală — etapă de reîntoarcere a fostelor ţări socialiste la economia de piaţă. În cadrul C.A.E.R.-ului, până la 60% din volumul comerţului exterior al ţărilor membre era orientat spre U.R.S.S.

harta politică a lumii
Fig. 1. Harta politică a lumii

 Anii '50 —'60 au marcat decolonizarea Africii. Primele şi-au obţinut independenţa politică Libia (1951), Maroc, Tunisia, Sudan (1956), Ghana (1957), Guineea (1958). Anul 1960 a fost marcat ca «Anul Africii», când devin suverane 17 foste colonii ale Franţei, Marii Britanii, Belgiei — de exemplu, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Madagascar, Zair etc în anii '60 devin independente încă 15 colonii africane, în marea lor majoritate foste posesiuni ale Marii BritaniiSierra Leone, Uganda, Tanzania, Malawi, Kenya, Zambia, Lesotho, Swaziland etc. Printre ultimele îşi obţin independenţa coloniile portugheze. În anul 1973 devine suverană Guineea-Bissau, iar în inul 1975 drapelul libertăţii a fost ridicat în cele mai mari colonii portugheze — Mozambic şi Angola. Lupta armată de 15 ani a poporului din Zimbabwe s-a încununat le succes în anul 1980. În anul 1990 a devenit suverană Namibia — una dintre ţările :ele mai mari după suprafaţă din Africa. Lichidarea regimului rasial din Republica Africa de Sud, la începutul anului 1994, a încheiat procesul de decolonizare în Africa. Obţinerea independenţei în anul 1991 de către Statele Federale ale Microneziei şi Republica Insulelor Marshall a încheiat procesul de eliberare naţională din Oceania.

 Este semnificativ faptul că, practic, concomitent (sfârşitul anilor '80 — începutul anilor '90) are loc dispariţia de pe harta politică a lumii a două sisteme — sistemul mondial colonial şi sistemul mondial socialist. Tot atunci are loc pieirea imperiului sovietic.

 În anii 1989—1991, în fostele ţări socialiste din Europa au loc revoluţii democratice, în marea lor majoritate, fără vărsări de sânge (revoluţii «de catifea»), care au dus la demontarea regimurilor totalitare comuniste, la restabilirea democraţiei şi reîntoarcerea la economia de piaţă. Încă un moment semnificativ, ce s-a produs în octombrie 1990, a fost dispariţia de pe harta politică a lumii, după o perioadă de 41 de ani, a ţării artificial formate după cel de-al doilea război mondial — Republica Democrată Germană, ca rezultat al reunificării Germaniei.

 Începând cu luna decembrie 1991 a încetat să mai existe pe 1/6 a Terrei U.R.S.S., în locul căreia s-au format 12 state suverane (mai înainte, în 1990, îşi proclamase suveranitatea trei ţări baltice — Letonia, Lituania şi Estonia). Astfel, în locul fostei U.R.S.S., s-au format 15 state suverane, iar fosta Iugoslavie s-a divizat în 5 state independente (Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia şi noua Iugoslavie (Republica Federală Iugoslavia) în componenţa Serbiei şi Muntenegrului). La 1 ianuarie 1993 Cehoslovacia s-a împărţit în două ţări suverane — Cehia şi Slovacia.

 La începutul anului 1994 pe harta politică a lumii existau circa 190 de ţări suverane, dintre care peste 180 erau membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. De menţionat că în anul 1992 a devenit membru al ONU şi Republica Moldova.

 Pe harta lumii mai există aproximativ 40 de state-colonii (Macao, Puerto-Rico, insulele Virgine, Gibraltar etc.) şi alte teritorii şi posesiuni arbitrare (insulele Malvine (Falkland), Sahara Occidentală, Timorul de Est etc.

 Majoritatea dintre ele, însă, sunt ţări cu o suprafaţă şi o populaţie foarte reduse şi nu joacă un rol important în economia şi politica mondială.

 Astfel, la începutul anilor '90 practic s-a terminat procesul de evoluţie contemporană a hărţii politice a lumii.